al ziarului Observator de Constanta

Nr. 20-21, 22 februarie 2000

O "ISTORIE A INFAMIEI"

    Trebuie sa marturisesc ca m-am gîndit mult ce fragmente sa aleg spre publicare din aceasta carte pe atît de exploziva, pe atît de nemiloasa si cruda a colegului meu Florin Cristian Anastasiu (“Balul pufuletilor”, editura Crater, Bucuresti 2000). Veti gasi în ea zeci si zeci de exemple potrivite sa ilustreze o “istorie a infamiei” în urbea tomitana. Ne-am putea referi doar la articolul dintr-un ziar local de acum cîtiva ani, despre care cel care a fost scriitorul Mircea Nedelciu spunea ca “ar merita sa fie turnat în bronz la dimensiuni uriase si depus pe malul marii ca monument al jegului în presa”, articol în care singurul premiu Herder venit vreodata la Tomis era descris ca fiind de la “Cucuietii din Vale”. Ar mai merita sa ne oprim asupra ochilor sticlind de-o aversiune viscerala, animalica, ai sefului “comandoului de la engleza” (asa cum l-a numit d-l Gh. Dumitrascu), caruia vrînd nevrînd trebuie sa-i recunoastem oarece merite în acest “bal al pufuletilor”. Nici asemanarea cu vestita “Corabie a nebunilor” a lui Sebastian Brant nu trebuie uitata. Fiindca tot ceea ce s-a întîmplat în anii din urma indica un lucru clar, crud si banal totodata: orasul acesta nu tolereaza valorile, ele sînt ca niste medicamente tari, respinse de reteaua cvasi-mafiota a mediocritatii cronice. A avea ceva de spus, astazi la Tomis, înseamna sa ai o îndrazneala nebuneasca, fata de care nebunii-pufuleti “normali” vor parea chibzuiti, rationali si chiar “destepti” (foarte smecheri, adica). Nu este nimic de cîstigat aici, cel putin nu imediat. Totusi, continui sa cred (nebuneste, adevarat), ca nu despre pufuleti este vorba, ca nu ei vor ramîne în cele ce-si vor aminti urmasii despre noi si ca în genere despre ei nu-si va mai aminti, în scurt timp, nimeni nimic. Paradoxal, daca unii vor ramîne totusi în memoria colectiva, va fi pentru ca au aparut în cartea despre care vorbim si ca s-au învîrtit si ei, ca-ntr-o tiribomba, în tot acest infam “bal al pufuletilor”.
    Stînd strîmb si judecînd drept, asadar, m-am decis sa nu murdaresc aceasta pagina cu istoria înscenarilor de tot felul în care a fost tîrît numele celui care, într-un cerc restrîns, este “alintat” Profesorul. Exemple veti gasi nenumarate în cartea lui Florin Cristian Anastasiu. Eu, personal, nu vreau sa fac publicitate infamiei, fiindca ea este molipsitoare. Am ales fragmente neutre, aproape documente, care arata cîte ceva din “adevarata” fata a unui “personaj” despre care tomitanii au aflat mai mult din admirabila noastra presa locala. Cred ca mai ales acel gest, al “muscarii” primei brazde, cu lama buldozerului, din terenul actualului Campus universitar semnifica enorm. Ar trebui comparat cu felul în care Profesorului, reîncadrat în functie prin ordin al Ministrului Educatiei Nationale, dupa ce fusese demis ilegal, i-a fost “interzisa” intrarea în Campus cîtiva ani mai tîrziu. În acea perioada, “din fericire”, fiindca probabil m-ar fi marcat emotional, eu nu ma aflam în tara. Primeam vesti destul de rar, prin scrisori sau în scurtele mele veniri, suficiente însa ca sa-mi dau seama ca ceva se întîmpla. Însusi Profesorul era vizibil obosit, de o lehamite pe care nu i-as fi banuit-o. Prefera sa-mi povesteasca anecdote scriitoricesti, în loc sa discutam despre ce va urma. Astfel, ma întorceam în Viena mai confuz decît venisem. Exact în acea vreme, într-o discutie particulara cu rectorul Universitatii din Viena, acesta m-a întrebat despre el, dupa ce îmi marturisese ca rectoratul îl oboseste si ca probabil va renunta (ceea ce a si facut, dupa începerea noului an universitar). Jenat, i-am spus ca nici Profesorul nu mai este decanul Literelor din Constanta, si ca s-a retras sa lucreze la noul sau roman. Atunci, ochii rectorului au sclipit, si a exclamat vizibil încîntat de idee: “Un roman! Ar trebui sa scriu si eu unul!”. Nu stiu daca l-a scris, dar sînt sigur ca daca o va face îi va lipsi limfa de care musteste viata la Tomis, în acest colt îndepartat de Balcanie. Va fi un roman fara nebuni, clovni si pufuleti, cel mult cu cîte un politician pro-fascist intrat în guvern. Mie, unuia, asa mi se pare ca ar trebui citita cartea lui Florin Cristian Anastasiu, ca un roman, o istorie tomitana a infamiei. Fiindca, daca realizam ca toate cele povestite sînt reale, ar trebui sa admitem si ca noi însine sîntem înca, si vom mai ramîne ceva vreme, îmbarcati pe “corabia nebunilor” a lui Sebastian Brant. Noi toti, cei care am lasat ca toate acestea sa se întîmple.

FLORIN CRISTIAN ANASTASIU
(fragmente din cartea “Balul pufuletilor”, editura Crater, Bucuresti 2000)

"INAMICUL PUBLIC NR. 1"

    Marin Mincu este un incomod.
    Marin Mincu este un temperamental.
    Marin Mincu este un pasional.
    Cine nu a auzit de Marin Mincu? Cine nu a auzit despre celebrele scandaluri în care a fost implicat cu sau fara voia sa? Si cum nu ar fi fost posibil sa auzi despre un om al carui nume apare în presa noastra post revolutionara de peste 800 de ori?
    Cel mai mediatizat personaj al Constantei de dupa 1990, Marin Mincu asteapta acum în liniste sfîrsitul unui proces. Sa fie oare linistea dinaintea furtunii?…
    Prezenta carte nu urmareste sub nici o forma stabilirea sau restabilirea vreunui adevar, ci doreste sa documenteze faptele, sa le prezinte asa cum au fost. Si aceasta mai ales pentru ca sînt în situatia rarissima - ca fost student al profesorului universitar doctor Marin Mincu si ca redactor al Editurii Pontica, pe care o conduce - de a ma fi aflat în apropierea sa, începînd din 1992, mai mult ca oricare dintre colaboratorii sai. Am fost martor nemijlocit si “participant” implicat, pe alocuri, în evenimentele care s-au derulat, l-am cunoscut - pe cît mi-a stat în putinta - pe profesorul Marin Mincu de la cursurile sale, din activitatea sa de decan pe perioada 1992-1997, cînd, în calitatea mea, între altele, de reprezentant din partea Facultatii de Litere în Liga Studentilor, am fost de fata la principalele evenimente petrecute în Universitate, sau în afara acesteia. Tocmai aceasta calitate de martor m-a obligat sa cercetez îndeaproape lucrurile, pentru a le deslusi si a le relata asa cum au fost si s-au petrecut cu adevarat.
    Dupa ce a fost considerat de unii drept “ctitor si fondator al Universitatii”, caruia “ar trebui sa i se ridice o statuie”, dupa ce a adus urbei tomitane onoarea unui Premiu Herder si dupa ce, prin prestigiul sau, a reusit sa-l convinga pe celebrul Umberto Eco sa vina la Constanta pentru a i se conferi titlul de doctor “Honoris Causa” al Universitatii “Ovidius” în 1996, consacrînd astfel Alma Mater constanteana, aproape simultan a fost denumit de catre altii “cancer universitar”, a fost trimis “la dracu” de o obscura ziarista, fiind înjurat si terfelit sistematic în presa locala, mai abitir decît oricine, Marin Mincu, în ciuda a orice am face, va fi pastrat de catre istoria literaturii române drept unul dintre cei cîtiva laureati români ai Premiului “Herder”, drept autor a peste 40 de volume de poezie, proza, critica literara, traduceri etc. Unii vor spune ca istoria este facuta tot de oameni. Asa este, se poate raspunde, iar eu sînt - sau vreau sa fiu - unul dintre ei.
    Vom urmari, în continuare, periplul profesorului Marin Mincu la Tomis. Vom fi martori la constructia Campusului Universitar, la procesul cu ex-primarul C. Neagoe, la mult comentatul “conflict interetnic”, la razboiul cu Universitatea, cu rectorul Adrian Bavaru, si, nu în cele din urma, la razboiul cu el însusi. Vom observa cum presa poate “fabrica”, dintr-un om imperativ si incomod, “inamicul public nr. 1”, sperînd ca, dupa lectura acestei carti, va va fi mai usor sa decideti daca acesta a fost sau nu Marin Mincu.

Marin Mincu primind Premiul Herder de la Rectorul Universitatii din Viena,
dr. Alfred Ebenbauer, mai 1996

RECTOR PENTRU O ZI

    În 1994, Marin Mincu este pus în fata unei situatii extrem de delicate, trebuind sa aleaga între Florenta, unde era profesor asociat titular, si Constanta, unde era profesor si decan al tinerei Facultati de Litere, Istorie, Drept si Teologie. Cu siguranta, pentru multi dintre noi nici nu ar fi fost vorba de vreo alegere, dar profesorul Marin Mincu nu a scapat prilejul de a ne lasa pe toti cu gura cascata, lasînd balta pozitia sociala, recunoasterea stiintifica, mediul cultural extrem de fertil si nu în ultimul rînd, un salariu de aproape 3000$ si optînd fara sa clipeasca pentru a fi profesor în vechea urbe a lui Ovidiu.
    Dupa Revolutia din 1989, un grup de oameni de aici au simtit acut vidul în care se afla Constanta si în care tindea sa se afunde din ce în ce mai mult. Înfiintarea unei Universitati se impunea atît din punct de vedere cultural si educational, pentru o integrare si sub acest aspect într-un circuit de valori care ne exclusese pîna atunci, cît si sub aspect economic pentru asigurarea unei “mîini de lucru” autohtone, capabile sa valorifice imensul potential al unui oras portuar cum este Constanta. Pentru a ne lamuri daca Universitatea nu s-a creat decît “din vrerea si neodihna concetatenilor nostri, în folosul copiilor lor”, cum scrie doamna Aurelia Lapusan în cotidianul “Cuget Liber” din 9 august 1991, sau a fost meritul, în principal, al cîtorva oameni inimosi, ne-am adresat unor persoane recunoscute unanim (mai mult sau mai putin) ca facînd parte dintre cei care au pus umarul la înfiintarea si afirmarea tinerei Alma Mater constantene: dl. senator Gheorghe Dumitrascu, conf. dr. la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii “Ovidius”, dl. Mihai Barbu Danescu (la acea vreme presedinte al CPUN-ului local), dl. prof. univ. dr. Silviu Sburlan, decanul Facultatii de Matematica si - la acea data - prorector al Universitatii, dl. conf. univ. Vasile Sîrbu, decanul Facultatii de Medicina si Farmacie, dl. conf. univ. Bogdan Dumitrescu si doamna prof. univ. dr. Mirela Stefanescu - în 1997 membra a Comisiei de Etica si Disciplina. Ne cerem scuze tuturor personalitatilor intervievate pentru imposibilitatea de a utiliza întreg materialul pe care ni l-au pus cu amabilitate la dispozitie. Înregistarile complete stau la dispozitia oricui vrea sa se intereseze de veridicitatea afirmatiilor pe care acestia le-au facut.
    Pentru început, am stat de vorba cu d-l senator Gheorghe Dumitrascu:
    “Domnule senator, am dori sa comentati putin acest document care afirma: «CJPUN, Primaria Judetului Constanta, în consens cu unele cadre didactice universitare din Constanta, avînd în vedere HGR din 7 martie 1990, privind înfiintarea Universitatii din Constanta […] propun respectuos numirea domnului Marin Mincu în functia de rector al Universitatii din Constanta. Universitar constantean, unul dintre oamenii de stiinta români recunoscut pe plan european, membru al Uniunii Scriitorilor, laureat a numeroase premii internationale, profesor titular la Universitatea din Florenta […] domnul Marin Mincu si-a adus o contributie deosebit de importanta la crearea si cresterea prestigiului stiintific si cultural al României dintre Dunare si Mare.» Conform acestui document, pe care, se pare, l-ati redactat chiar dumneavoastra, Marin Mincu a fost primul rector al Universitatii Ovidius…”
    “O.K., e posibil ca textul sa fi fost scris de mine, îmi recunosc stilul, si este adevarat ca atît eu, cît si Adrian Radulescu, primarul de atunci, am mizat pe Marin Mincu, mai ales ca A. Radulescu nu putea, într-o prima faza, sa fie si primar si rector (pîna la urma si-a putut obtine cumulul de functii). În schimb se pare ca nici Mincu nu tinea mortis sa devina rector. Dupa redactarea acestui text trebuia sa facem un drum la Bucuresti - eu, A. Radulescu si Mincu - pentru validarea propunerii noastre, dar, în dimineata plecarii, Mincu n-a mai aparut la întîlnire. Cunoscîndu-l cît este de orgolios, gestul sau m-a surprins, dar, repet, se pare ca Mincu dorea si nu prea sa devina rector, multumindu-se cu titlul, mai mult simbolic, de rector pentru o zi.”
    ”Cum a decurs colaborarea cu profesorul Mincu la înfiintarea Universitatii?
    ”Dragul meu, Universitatea aceasta a fost creata pe etape, pe faze, de cîtiva oameni, printre care se numara, indiscutabil, si domnul Marin Mincu. În momentul în care s-a pus problema înfiintarii primei facultati a Universitatii, Facultatea de Medicina, în momentul în care cei care se ocupasera în principal de asta, psihiatrul Bogdan Dumitrescu si, mai apoi, doctorul Vasile Sîrbu, au dat de greu, atunci a intrat în scena Marin Mincu. În mod indiscutabil, Marin Mincu a avut un rol eminamente pozitiv, de multe ori, poate, hotarîtor, impulsionînd procese care, altfel, ar fi ramas moarte… Si asta pentru ca, lipsit de prejudecati si de un exces de bun simt, Mincu actioneaza ca un buldozer. În al doilea rînd nimeni, nici eu, nici Barbu Danescu, nici Radulescu, nici Sîrbu nu ne aflam în relatii atît de bune cu ministrul Sora, care îl aprecia pe Marin Mincu în mod deosebit. În al treilea rînd Mincu este de o perseverenta extraordinara si de o putere de munca iesita din comun. În aceasta faza, interventia lui a fost eminamente pozitiva, poate chiar decisiva. Si mai înainte, cînd trebuia sa obtinem avizul de înfiintare pentru Universitate, Mincu a intervenit prompt, punîndu-ne în legatura cu o doamna de la Minister, el însusi prezentîndu-i problema anterior, pentru ca, mai apoi, sa ne înlesneasca, mie si lui Barbu Danescu, accesul la ministrul Sora.
    Eu am probleme mari cu Mincu, caracterul sau capricios este binecunoscut, dar eu personal l-am sprijinit în primul rînd ca pe o valoare literara incontestabila. Doar domnul Ulici îl contesta (vis-a-vis de asta, i-am dus, odata, domnului Ulici, cu care ma aflu de atunci în relatii reci, ca sa folosesc un eufemism, un CV de-al domnului Marin Mincu si i-am spus «Uite, dom’le, 50 de carti, cum naiba nu conteaza?!»).
    Marin Mincu are mari merite în înfiintarea unor sectii ale Universitatii. Documentul pentru înfiintarea Teologiei a fost semnat de rectorul Arsenie pe capota masinii lui Mincu. Am fost de nenumarate ori cu Mincu la Minister - ti-am spus ca el suferea de multe lucruri, dar de exces de buna purtare, nu - si intra ca un tanc. De foarte multe ori, în acele vremuri de confuzie, brutalitatea unor actiuni de-ale lui Mincu ne-a prins foarte bine si de aceea spun ca profesorul Mincu a fost un om efectiv necesar în anumite momente.”

S-A URCAT PE BULDOZER SI A TAIAT PRIMA BRAZDA A CAMPUSULUI

    “Domnule profesor Silviu Sburlan, sînteti unul dintre oamenii care se pare ca s-au înteles cu profesorul Mincu. Cum ati colaborat cu dumnealui la înfiintarea Universitatii si a Campusului?”
    ”E adevarat. Am fost unul dintre cei care, în probleme profesionale, m-am înteles cu profesorul Mincu. Ba chiar presa noastra cea independenta ma numea, într-un timp, «locotenentul lui Mincu»… Ma rog… M-am înteles cu Mincu pentru ca i-am înteles si respectat eforturile. Trebuie spus - eu am mai spus-o ori de cîte ori am avut ocazia -, ca, cel putin în problema campusului, profesorul Mincu efectiv ne-a tîrît dupa el si daca acest campus exista la ora actuala si este atît de frumos, un mare merit îl are indiscutabil profesorul Mincu.”
    ”Sînteti sigur ca nu gresiti? Si va întreb asta pentru ca, la adunarea prilejuita de inaugurarea Campusului, în cuvîntul sau de multumire adresat celor care au luptat pentru acest important edificiu, domnul rector nu l-a pomenit si pe domnul Mincu…”
    ”Stai linistit, tinere, nu m-a pomenit nici pe mine… dar Mincu a fost permanent în coasta autoritatilor a constructorilor. Se uita acel formidabil gest simbolic, cînd, dupa lungi tergiversari privind terenul campusului (pe care tot Mincu l-a obtinut), cînd cei de la S.C. Nazarcea erau pe punctul de a ne “sufla” acel teren, Mincu, înarmat cu decizia de acordare a terenului, s-a urcat pe buldozer si a taiat prima brazda a Campusului. Ca Moise în Marea Rosie, domnule, a fost ceva formidabil. Pe mine m-a trimis sa vorbesc cu politistii, pe Ciupina l-a pus sa stea de “sase” iar dl. rector Arsenie se tupila dupa o tufa de boscheti sa nu-l vada careva… Apoi campusul în sine… Pai Mincu, cu mîna lui, a schitat încaperile, el a ales materialul, el i-a tinut permanent în priza pe constructori, el facea zilnic drumuri la Bucuresti si la Primarie…”
    ”Si totusi…”
    ”Si totusi nu a fost de ajuns pentru ca a fost prea mult. Pentru ca Mincu nu si-a luat vacanta, a continuat frenetic sa se zbata pentru sectii, pentru cadre didactice. Pai, de exemplu, cînd i se aprobase sectia de studii aprofundate la Facultatea de Stiinte domnului Bavaru, însa numai pentru specializarea “biologie marina”, dl. Mincu a dat fuga la Minister lasînd doar “biologie”, ca sa intre si alti profesori, si Bavaru si Müller Geza etc…”
    “Dar domnul Bavaru i-a devenit cel mai aprig inamic…”
    “Eu as zice unul dintre cei mai înversunati, pentru ca Mincu si-a facut multi, prea multi dusmani si asta si pentru ca multi nu i-au putut tine trena, cum se zice. Pai si eu oboseam uneori… hai acolo, mergem acolo, facem asta… Apropo, pai cine a obtinut finantarea pentru demararea lucrarilor la campus? Mincu! S-a dus la ministrul Golu si i-a smuls efectiv o aprobare de finantare… trebuie sa existe pe undeva… cererea este formulata în numele rectorului dar este semnata de Marin Mincu!
    În plus, Mincu si-a construit meticulos un excelent colectiv de cadre didactice la Facultatea de Litere si multi au ajuns sa-l invidieze pentru asta… Conducerea actuala a Universitatii, care este exact conducerea dinainte de 1989, n-a miscat un deget pentru acesti oameni de mare valoare, ba dimpotriva…”

LECTURI SORIN DINCO

UN POET CARE BUCURA

    Prin "Poemul de recomandare" al primului sau volum (intitulat “Fireste ca exagerez”), Robert Serban fireste ca nu exagereaza cînd scrie ca "ierarhiile încep odata cu / plictiseala / slefuita ca o fereastra a orbilor". Titlul volumului, inspirat, pare sa impuna fiecarui poem o limita a veridicitatii, dincolo de care autorul sau trece ca un "batrînar" de o "tandra ironie" (Serban Foarta). Daca le citesti atent printre rînduri, poemele lui Robert Serban îti aduc aminte, foarte discret, de taina unei confesii ŕ la Llosa, sau de o elegie stanesciana. Tot printre rînduri, sau, mai precis, prin coala de tipar, poti zari antetul filigranat al unei firme "Shaw & Sons", daca privesti atent în lumina. Apoi, continuînd lectura pîna pe la pagina 14, citesti: "în primul rînd / radacinile trebuie sa aiba / dreptul la vînt", unde autorul fireste ca e firesc, pentru a-ti schimba parerea la pagina 18, în care "singurul lucru / mai rasarit e apusul / de soare" - lucru la fel de fireste exagerat.
    Dintr-un anume punct de vedere, as putea spune ca l-am mai citit pe Robert Serban undeva, prin niste volume mai vechi cu vreo zece ani, dar ca fata de acestea tonul sau e usor diferit, lucru lesne de observat prin comparatie cu inflatia de texte poetice a zilelor noastre. N-as risca decît sa intuiesc o valoare în persoana acestui tînar poet, care eludeaza capcana întinsa textului de perioada colorata stilistic prin care trecem. Asta deoarece poemele lui Robert Serban par epurate si deci filtrate de acea constiinta supratextuala stridenta. În interiorul lor, aceasta devine atribut al dumnezeirii: "Se schimba / un anotimp cu altul / Dumnezeu îsi coloreaza aluatul". Uneori te mai bucuri sa-l afli si pe Dumnezeu în toata aceasta mare hoinareala, chiar daca îngerii lui s-au coborît la rangul de daimoni si nu mai zboara, "ci merg pe jos".
    Parerile mele nu sînt nicidecum niste aprecieri critice, ci doar reactii "firesti" în fata unui text placut, de plaisir. Frapeaza, în acest volum, usurinta cu care cititorul (si, mai ales, cititoarea) este atras(a) si mai apoi cucerit(a). Lucru explicabil printr-o acuratete a trairii în si pentru text, uitata de unii, respinsa de altii din "motive de atitudine", si, în sfîrsit, exacerbata de multi. Robert Serban scapa elegant (acum, si în volumul urmator, intitulat Odyssex) din fatala atractie a juvenilismului poetic care se tot consuma de vreo cîtiva ani buni (vreo zece), si acesta este un lucru îmbucurator. În fapt, cu toate inegalitatile sale, Robert Serban pe de-a-ntregul e un poet care bucura înca de pe acum. Cum? Fireste ca nu exagerînd.

CONTRA-ZICERI SILVIU DANCU

COMERT SI DISCRIMINARE

    Cautînd întîmplator, dupa o discutie despre antisemitism, într-un dictionar de latina, am gasit în directia temei despre care vorbeam cîteva amanunte ce merita luate în considerare, spuse si judecate. Unul dintre amanuntele în cauza îl constituie semnificatia cuvîntului otium,-ii care se traduce prin tihna, ragaz, timp liber, liniste si, mai îndepartat, pace. Ca adjectiv capata (pe lînga sensul de “fara treaba, neocupat, liber, pasnic, linistit”) si sensul de “a trîndavi”. Acest lucru este extrem de important deoarece “otium” este cuvîntul cheie prin care se exprima paradigma antica romana, idealul ei de viata fiind chiar acest otium, “loisir al omului cultivat”, cum îl arata M. Rouche în volumul trei din “Istoria vietii private”. Prin contrast, negotium,-ii (treaba, ocupatie, activitate, greutate, afaceri, treburi) este construit din verbul “nego” (a nega) si substantivul “otium” despre care am vorbit. Astfel, omul care face afaceri, care este ocupat, prins de activitati este cel care neaga acea stare de “otium”, acel “loisir” ce l-ar include în rîndul oamenilor cultivati. Ori omul cultivat este, de regula, patricianul, barbatul, cel care are o dimensiune civica extrem de importanta, stapîn al casei (domus) si patron (pater familias). Cum verbul negotior, ari, atus sum semnifica mult mai clar “a face comert” sau afaceri avem prin el o circumscriere a domeniului care ne intereseaza. În aceste cuvinte îsi au originea negutatorul sau negustorul din limba româna sau chiar negociatorul (negociator,-oris = mare comerciant, mare negustor).
    De aici se impune observatia ca negustorul este cel care spune “nu”, care “neaga” tihna si trîndavia, dar si pacea si linistea romanului liber. El refuza toate acestea într-un scop anume, scop si fapt care-l aseaza în opozitie cu idealul roman. Ori tocmai în aceasta consta dispretul pe care romanul antic latifundiar si cu proprietati imobilare, caruia munca salariata îi repugna, îl are fata de omul comertului. De aici si “apostrofarea” comerciantului cu apelativul de “nego-otiatoris”. Aceasta denumire arata, prin sine, excluderea negustorilor din categoria cetatenilor respectabili ai Imperiului, adesea în ciuda averilor imense de care beneficiau sau a serviciilor aduse nobilimii romane. Este cunoscuta deja faima pe care evreii (si în special cei din diaspora) si-au creat-o în istorie. Epoci întregi în care evreul era negustorul si camatarul prin excelenta, îndraznind sa traiasca din profitul comertului (“pacat” antic) si din rusinea dobînzii (pacat crestin). Astfel, ca negustor, evreul se auto-exila din cadrul valorilor romane atragîndu-si dispretul celor ce le le-au respectat.
    Interesant ar fi de vazut daca acest dispret se pastreaza si în lumea crestina pe temeiul acestei semantici. Tot M. Rouche spune ca Benedict de Nursia, care introduce sintagma “ora et labora” (roaga-te si munceste) atribuie muncii o importanta opusa celei date de romani. Nu pentru ca monahul renunta la pace si liniste, (în fond, scopurile eforturilor sale) ci pentru ca renunta la tihna sau timp liber întelese ca adjective, inutile si fara rost. Este acea percepere diferita a cotidianului si a cîstigarii clipei care separa paradigma antica de cea crestina medievala. Aici, a trîndavi nu mai înseamna ideal de viata ci viciu. Totusi Benedict nu pare sa încurajeze negutatoria ci labor,-oris, munca, efortul, osteneala, chiar chinul si suferinta. De aici, antiteza dintre efortul si nelinistea negutatorului si efortul tensionat al monahului. Benedict, de origine romana, cunostea probabil asemanarea fonetica a substantivului “labor,-oris” cu cea a verbului “labor, labi, lapsus sum” (a aluneca jos, a se scurge, a cadea, a gresi, a disparea, a pieri) asemuire ce nu pare accidentala în cadrul conceptiei romane despre munca. Munca, o decadere, tihna, o virtute, nu plac nici crestinului si nici evreilor negutatori. Dar nici refuzul linistii de catre “negotius” nu place crestinului care are ca finalitate a muncii si a suferintei sale un “otium” spiritualizat, evanghelizat.
    În final se impun doua concluzii: 1. nu exista compatibilitate între “otium”-ul roman antic, “negotium”-ul comerciantilor (în cazul de fata al evreilor) si acel “labor” propus de monahism; 2. nu se poate vorbi despre o discriminare a evreilor fara sa se ia în calcul aceasta ierarhie valorica a Imperiului Roman care distribuia dispret si admiratie într-un mod ce nu privea doar rasa ci si (sau mai ales) clasa sociala. Ca atare avem, ca un posibil motiv, printre altele, al discriminarii evreilor de-a lungul istoriei, incompatibilitatea ocupatiei lor cu valorile romane si cele crestine timpurii.

JURASIC ART MUGUR GROSU

AUTOPORTRET AL ARTISTULUI DE AMBE SEXE

    Vreau sa vorbesc aici de o superstitie care înca mai circula, potrivit careia fiecare lucrare este, la urma urmei, un autoportret. Asta vine din faptul ca, fara îndoiala, artistul este un fel de înger, el evolueaza undeva între cer si pamînt (nu între tavan si podea) de unde emite în permanenta semnale specifice (tot un fel de mesaj) si, în cele din urma, moare pe unele drumuri. Daca viata lui personala nu ne intereseaza cu nici un chip, zborul sau printre astre ne preocupa în cel mai mare grad si, straduindu-ne sa decriptam cu tehnologii avansate semnalele sale, emitem la rîndul nostru zgomotele noastre obisnuite cu privire la arta si la acei oameni minunati, cu pensulele lor zburatoare. Acest narav este atît de stravechi încît nici nu îndraznesc sa ma exprim mai mult. Si nu trebuie sa ne miram daca parintii celor mai scumpe tablouri din lume (Van Gogh, Gauguin ori Cézanne) au fost la vremea lor niste zdrentarosi care-au stiut dureros - vorba poetului - ce e suta de lei. Viata civila a artistului ne intereseaza doar în masura în care alimenteaza sau suprima vreo mitologie, iar pentru aceasta (si numesc aici o alta superstitie) cu nici un chip nu avem nevoie de artist viu. Postumitatea sa ne ajuta sa vedem limpede sau asa cum ne convine (în doze homeopatice) un aspect oarecare al creatiei. Uneori doar pentru a-l pune pe înger pe un raft mai jos. Pentru personajele sale alungite pîna la nori l-am numit pe El Greco vizionar - pîna am descoperit ca asta se datoreaza unui defect de vedere... Ni s-a parut apoi ca identificam si fata lui printre figurile întepenite cu piosenie la Înmormîntarea contelui de Orgaz. De ce n-ar simti si artistul nevoia lumeasca de a-si imortaliza obrazul printre creaturile pe care istoria avea sa le tîrasca mai apoi prin colbul cel gros al uitarii? Dar de ce simte îngerul aceasta chemare? Este el cumva muritor? Are cumva trebuinte ca omul de rînd, i-o fi si lui foame, i-o fi si lui somn? Poate ca merge si la toaleta din cînd în cînd! Iar daca este un înger adevarat si nu un impostor, are el sex? Si daca da, cum functioneaza la el chestiunea aceasta? Leonardo da Vinci, ca un înger adevarat (si asexuat), a scris despre procreatie ca este atît de respingatoare încît oamenii ar muri imediat daca nu ar fi vorba de un obicei vechi... Si ne-a lasat un desen nevrotic si aproape naiv cu privire la aceste activitati, reprezentare care i-a determinat pe R. Reiter si pe Sigmund Freud sa concluzioneze ca Leonardo n-a strîns niciodata în brate o femeie, ba chiar sa vada în asta semne de homosexualitate... Iar peste zîmbetul mistic al Mona Lisei a curs atîta cerneala încît, dupa mii de interpretari, am ajuns si la presupunerea ca ascunde vreun mesaj oedipian sau un straniu autoportret. Ceva mai tîrziu, Marcel Duchamp încheia apoteotic odiseea civica a Mona Lisei, adaugînd peste buzele-i strînse un rînd de mustati. Dar în materie de mustati nimeni nu s-a ridicat vreodata mai sus decît a facut-o Velasquez în Las meninas: personajele de prim rang (una bucata rege si una regina) abia apar, ca niste pete, în fundalul lucrarii, în timp ce prim-planul este ocupat de menine, pitici si de-un cîine. Si, desigur, de însusi Velasquez, cu sevalet cu tot, distinct si sever ca o fraza la încheierea fabulei: pentru aceasta rasturnare de planuri, el nascoceste trucul oglinzii, atît de firesc încît s-a spus ca Velasquez nu si-a facut acolo un autoportret în timp ce picta Meninele, ci a pictat Pictura. Autoportrete ceva mai lumesti (dar nu numai...) ne-a lasat si Dürer, într-un tiraj pe care doar Rembrandt, probabil, l-a depasit. Aceasta preocupare aproape narcisista a început pe la 13 ani si ar putea umple singura o întreaga istorie a autoportretului. Daca ar fi sa judecam doar dupa cele mai consacrate reprezentari, am vedea în Dürer un artist androgin, bucalat si bine coafat, avînd uneori un aer de profet în chingile pubertatii iar, alteori, trasaturi atît de efeminate încît, daca n-am cunoaste ca a fost casatorit, l-am regasi în galeria freudiana a îngerilor declasati sexual. Dar în autoportretul schitat la repezeala prin 1509 (pentru un consult medical prin corespondenta) vedem un înger cu penele smulse, care-i arata doctorului îndepartat o pata galbena din zona splinei: acolo unde este pata pe care o arat cu degetul, acolo ma doare! Pentru ca 13 ani mai tîrziu, într-un autoportret în ipostaza de vir dolorum, sa regasim un Dürer încovoiat, cu pletele rarite, bratele descarnate si-un abdomen vizibil umflat de o boala apasator de lumeasca, probabil malarie. Este posibil ca un înger sa aiba malarie? Türer male stat (lui Dürer îi merge prost) - nota prin 1519 Pirckheimer, în anul în care artistul s-a trezit, datorita mortii protectorului sau (Maximilan I), ca trebuie sa alerge din nou pentru a-si duce traiul zilnic. În jurnalul sau din timpul calatoriei în Tarile de Jos, Dürer noteaza mai mult detalii economice ale situatiei sale decît impresii de calatorie. Pagini întregi umplute cu detalii chinuitoare despre vînzari si achizitii, printre care o fraza edificatoare: în general, pentru a-i bucura pe oameni, am facut pretutindeni multe desene si alte lucruri, dar de cele mai multe ori nu m-am ales cu nimic de pe urma muncii mele...
   Mai are vreun sens sa ne-ntrebam daca îngerii au sau nu au avut niciodata vreun sex? Eu cred ca nu. N-au avut niciodata...

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

visitors on asalt sites