COSMIN STANILOIU

NOI DOI

    Celalalt sta întins pe pat si as zice ca ma priveste, dar stiu ca nu are cum sa faca asta. Nici nu ma vede, nici nu ma cunoaste. De fapt, el nu cunoaste pe nimeni. Eu îi cunosc pe toti pentru el; eu l-am inventat. Se uita degeaba spre usa. Camera e mica, tavanul e aproape si ai impresia ca daca te ridici brusc îti vei sparge capul. Nu l-am mai vazut de mult stînd asa, de parca nici n-ar exista; chiar ca nu exista, v-am mai spus, eu l-am inventat. Dimineata e rece si simte aburii respiratiilor precipitate din statia de autobuz. Am uitat sa-l îmbrac si cred ca mai are un pic si degera. Chiar ca merita asta, insensibil cum e la toate problemele mele cotidiene. La rastimpuri din ce în ce mai dese ma plictiseste cu imaginatia lui care o ia razna din te miri ce. Face ce îl taie capul si nici macar nu întreaba daca nu cumva cutare sau cutare chestie ma deranjeaza, sau ma oboseste, sau ma intereseaza. Se foloseste de toate cunostintele mele, abuzeaza de prietenii mei, ma obliga sa ma încurc cu fel de fel de indivizi, doar pentru a-si satisface curiozitati de om lipsit de ocupatie. De om? Ce chestie!
    Cînd m-am trezit, l-am surprins dormind, ca un copil, cu capul pe un sîn al nevesti-mi. Pe el n-am cum sa fiu gelos. În ceea ce o priveste pe nevasta-mea e inofensiv. Toate femeile din viata lui sunt la fel ca el, inventate, mai degraba desenate, cu tus prost, pentru ca eu unul nu disting decît contururi, grele, amortite si deloc tentante. Dar poate ca lui îi plac. Sau poate ca eu n-am fost atît de priceput, astfel încît femeile din viata lui sa arate asa cum cred eu ca ar trebui. Ori poate nici nu-l mai intereseaza parerea mea, alegîndu-le singur. M-am ridicat încet, cu teama fericita de a nu-l trezi. Am o gramada de treburi de rezolvat dimineata si daca nu o fac pîna se trezeste, s-a dus ziua mea. Asa ca ma misc prin camera ca o pisica. Mi-e frica sa nu se trezeasca nevasta-mea. Daca îl misca, s-a dus dracu si ziua asta. De obicei, daca se trezeste înaintea mea, îl gasesc rezemat de canapea. Cum deschid ochii o ia razna. Ce mai, bate cîmpii; trebuie sa stau în pat, ca o leguma, si sa suport cel putin jumatate de ora plimbarile lui prin dorintele mele ascunse. Asta n-am prevazut cînd l-am inventat, ca o sa scormoneasca peste tot, ca un copil scapat din vedere în magazinul de jucarii. Orice gînd al meu e pentru el un motiv de pierdut timpul, pentru ca îl ia, îl analizeaza, îl dezvolta, gaseste cel putin zece variante, obligîndu-ma sa stau atent, ca nu cumva sa se întîmple vreo nenoricire cu mine în halucinatiile lui. Azi am timp suficient sa ma spal, sa fac cafeaua, sa scriu ceva. Înca doarme. Cu scrisul e cel mai greu. Sta în cîrca mea, cu privirea fixata pe mîna care a agatat stiloul, gata sa descopere ceva nebanuit. Chestia asta, cu ochii fixati pe rîndurile foii ma enerveaza la culme; îmi vine sa-l pocnesc. Sa-l pocnesc? El nu exista, eu l-am inventat.
    Cînd m-am apucat sa-l conturez n-aveam idee de ce o sa iasa. Aveam nevoie de cineva altfel, dar suficient de inocent încît sa creda orice gînd, nu prea insitent, astfel încît libertatea mea de a bate cîmpii sa fie pastrata în limitele necesare unui individ ca mine, lenes si curios în acelasi timp. Nici macar n-am stiut de unde sa încep. Îl vad rar si îl simt mereu. Doar cînd dorm scap de el, sau am iluzia asta: nu l-am vazut în nici un vis al noptii. Atunci cînd cred ca îl întrezaresc, mi se arata o silueta slaba, nu prea înalta, încordata sa prinda orice gînd evadat din mine, prin mine. Pare un gardian gata sa dea în cap oricarui detinut nedisciplinat. Si cum gîndurile mele sunt total haotice, mai mereu ma doare capul din cauza lui. Nu e o durere fizica propriuzisa, e mai mult o senzatie a durerii, ceva de nerostit. Cînd nu doarme e vigilent si indolent, pentru ca nu scapa nimic din ce-mi umbla prin cap. Ai zice ca e agentul de circulatie al creierului meu. Indica directii, face semne, opreste gîndurile mai iuti pentru a trece acelea care merg pe jos. Acum cred ca l-am implicat prea mult în chestii care ma privesc personal. Mai rau e ca singur a început sa se bage unde nu are voie. De fapt, n-am stabilit niciodata cu el ce are voie. Nici nu cred ca as putea, de vreme ce doar el vorbeste cu mine, în timp ce atunci cînd încerc sa-i spun ceva pare ca nici nu ma aude. Poate ca nici nu ma aude. Pai nu ma aude; el nu exista. Eu l-am inventat.

CARASII

    Din nefericire, în viata mea a aparut tîrziu primul om cu adevarat fascinant; din fericire a fost tata. Mi s-a întîmplat cam pe la începutul adolescentei, abia dupa ce am încetat sa mai traiesc zi de zi alaturi de el. Plecasem la liceu si, departe de ai mei, amintirile despre el îmi reveneau cel mai des. Îmi aduceam aminte ceva si începeam sa dau diferite conotatii gestului acela, sau cuvîntului. Astfel, tata a devenit eroul meu la 15 ani. Pîna atunci, în anii cît locuisem împreuna, nu percepeam mai mult decît un cap de familie. Un barbat impunator prin statura si privire, care muncea de dimineata pîna seara tîrziu. Un om cu palmele albe si crapate de var, care muncea ca noi sa o ducem bine, sa ne îngrasam, sa avem cu ce ne îmbraca, sa avem jucarii, sa traim fara griji. Grijile lui nu existau pentru mine. Din cînd în cînd discutam cu el banalitati, despre o carte sau altceva. Despre scoala nu întreba niciodata. Abia în clasa a opta mi-a spus ca daca vreau sa învat, bine, daca nu, are oricînd o bidinea noua pentru mine. Nu stiu nici acum daca o spunea pentru ca nu-si batea capul cu mine, sau pentru ca vroia sa ma ambitioneze. Marea lui pasiune era pescuitul. Se trezea de dimineata, la patru, mergea o ora pe jos pîna la rîu si venea acasa dupa prînz, cu douazeci de carasi. Cam pe la opt ani am început sa devin partenerul sau. Mi-a cumparat un “piper”, pentru ca e usor si n-o sa te doara mâna, mi-a spus, desi îmi doream o lanseta ca a lui, de culoare oului de rata, cu mulineta care tacanea minunat. Tacanitul îl visam noaptea. De cînd venea primavara, asteptam înfrigurat duminicile. Sîmbata, tata ma trimitea la decantor dupa rîme, un borcan cu capacul gaurit trebuia sa fie plin; seara el facea o mamaliga cu faina, iar la patru ma trezea cu grija, sa nu ma sperie. Ma obliga sa manînc ceva, facea un pachet, umplea o sticla cu apa si plecam. Pe drum el fluiera sîsîit printre dinti, melodii pe care nu am reusit niciodata sa le identific. Din când în când se oprea ca sa ma astepte, printre porumbi, pe marginea unei gîrle. În diminetile cînd avea chef îmi povestea cîte ceva despre aventurile sale pescaresti. La rîu stia dinnainte locurile unde vom merge si odata ajunsi dadea indicatii precise. Ne asezam si faceam liniste, pentru ca nu-i placea sa vorbeasca cînd pescuia. De fiecare data locul pe care el si-l alegea era plin de peste, iar unde stateam eu nu se prindea nimic. Schimbam locurile si el iar agata carasi. Erau singurele momente în care uram lanseta.
    Desi nu ma alinta, tata nu-mi refuza nimic. Daca un vecin avea o jucarie si îi spuneam ca o are, ma întreba de unde a luat-o si se ducea si îmi cumpara si mie una la fel. Avea însa percepte precise despre cum trebuie sa ne creasca, asa ca totul avea limite bine precizate. Desi ne facea aproape toate poftele, nu mi l-am putut niciodata închipui ca pe un erou de poveste. În copilarie îmi placuse un film a carui tema muzicala era însotita de versurile: “Spune-mi o poveste, cu a fost odata, unde Fat Frumosul, este tatal meu”. Ori eu niciodata nu mi l-am închipuit pe tata Fat Frumos. Nici macar personaj de poveste nu putem sa îl vad. Era prea real si parea un om fara subtilitati. Pe tata nu mi-l închipuiam în nici un fel, era prea aproape si eu prea neatent cu semnele pe care mi le arata.
    Primele luni de liceu au fost îngrozitoare. Trebuia din nou sa lupt pentru a nu fi calcat în picioare. Tot universul faurit cu migala acasa disparuse si ma trezisem deodata într-un loc unde rautatea umbla dezlegata printre paturile din dormitoare. În noptile de disperare care m-au cuprins în primele zile, ma gîndeam la tata. La lanseta lui stralucitoare, la cutitul cu busola pe care nu îl folosea niciodata, era ca un talisman pretios (îl mai are si acum desi nu-l îngrijeste iar lama e ruginita), la diminetile pline de roua cînd treceam prin porumbii mai mari ca mine, iar el se oprea sa ma astepte, fara sa ma certe vreodata ca merg prea încet. Abia în acele nopti tata a devenit cel mai fascinant om din viata mea. În fiecare noapte îmi aminteam noi frînturi de discutii, gesturi, întîmplari. Toate se amplificau si poate ca unele erau exagerate de nevoia mea de a gasi un sprijin, în clipe cînd simteam ca totul îmi fuge de sub picioare. Dintr-o data îl descopeream altul, întelept, întelegator si gata sa ma sustina. Cred ca am reusit sa ma adaptez si datorita lui. Mi-am format o legenda a tatalui meu, la care apelez chair si acum cînd sunt în situatii dificile.
    Dupa primul trimestru de liceu am vrut sa plec acasa, chiar o convinsesem pe mama de asta si ramasese sa vina ea sa ma ia într-o vineri. La poarta liceului m-am trezit cu tata, cu o figura calma. Mi-a zis ca el ma ia acasa, dar daca fac vreo prostie ma duce direct la scoala de corectie. L-am lasat singur la poarta. Fara sa stie, mi-a oferit cei mai frumosi ani ai vietii. Am fost suparat pe el o vreme. Nu îi dadusem niciodata prilejul sa se poarte asa cu mine. Mult mai tîrziu am înteles dorinta lui, nespusa niciodata, de a face om din mine. Si liceul ala i s-a parut lui scoala potrivita pentru asta. Într-un fel chiar a fost.
    Dintr-o data, în prima vacanta de vara ca elev de liceu, tata m-a privit cu alti ochi. Devenisem baiat mare, asa ca a început sa-mi dea fel de fel de însarcinari. Ma lua cu el cînd avea lucrari si ma punea ba sa tin de scara, ba sa car o galeata, ba sa cojesc un perete. Daca însa îi spuneam ca am alta treaba, nu întreba ce si ma lasa în pace. Acum mergeam la pescuit fluierînd amîndoi sîsîit printre dinti, nu ma mai astepta în porumbi si nu mai vroiam locul lui, în care oricum se prindeau cei mai stralucitori carasi din râu. În acelasi timp cîstigasem dreptul de a folosi cînd vroiam bicicleta si ma plimbam foarte mândru cu ea, dupa-amiezile, prin oras. Ba chiar mesteream cîte ceva pe la roti fara ca tata sa se mai sperie ca o stric. De fiecare data cînd mama, ca oricare alta mama, ma cicalea, tata îmi lua apararea. A început sa-mi povesteasca mai multe despre el, despre copilaria lui, care n-a fost nicidecum fericita. Avea doi frati mai mari si fusesera crescuti de o bunica oarba. Nu prea umblase pe la scoli, muncind de mic si din greu. Îmi vorbea despre cartile lui, pe care le venera, stiind locul exact al fiecareia în biblioteca. Cu mama nu se certa; nu-i era draga cearta si prefera sa plece cînd se adunau nori grei asupra bucatariei. Nu l-am vazut niciodata beat si nu stiu daca i s-a întîmplat vreodata sa fie asa. Cel putin mie îmi place sa spun ca nu.
    Acum îl vad din ce în ce mai rar si uneori îi simt lipsa. Simt lipsa pasilor lui tîrîiti pe poteca de lînga gîrla, as vrea sa mai aud suieratul lansetei, acum roasa de timp si cîrpita cu leucoplast, sa vad carasii lucind în soare si pe el zîmbind strengar, din coltul gurii, ca si cum ar vrea sa-mi spuna ca ai lui vor fi tot timpul mai stralucitori. Asa e tata, ai prins cei mai frumosi carasi pe care i-am vazut vreodata.

PLIMBARI

    Locuri mai erau putine pe scaune, iar în spate mai asteptau sa urce vreo trei doamne. Ce zic eu, doamne... Trei femei, cu fete si sacose de gospodine, gata sa-ti dea cu ele una în cap, daca le înghesui la scara. M-am dat într-o parte, au trecut doua; pentru a treia a trebuit sa cobor, era prea grasa. Urcîndu-ma din nou în autobuz am constatat ca pierdusem o pozitie foarte buna, fiind nevoit sa fac drumul acum pe scara. “Ce zici de grasa aia? Saracul barbatu-sau, ce o avea de tras cu ea acasa!”, l-am auzit brusc, în dreapta mea. M-am straduit sa nu par surprins. “Ce? Doar e barbat în casa?” zic eu. “Depinde!” face el pe interesantul, “Ofi la fel de gras ca ea sau un slabanog?”, mai zice. “Pai daca e gras ca ea atunci e sumo; asta nu se prea practica la noi”, încerc eu o replica încuietoare. “Si daca e un slabanog, harst, una dupa ceafa cînd face pe nebunul.”, cade sentinta lui. Zic eu, “Daca e slabanog sunt categorii diferite, nu se lupta. În plus, în conditiile astea, ea are mai degraba un comportament matern fata de micutul ei sot.”. “Da de unde!”, sare el, “asta daca se supara îl adoarme pentru trei zile cu o mîngîiere. Uite, tu a trebuit sa cobori ca sa încapa ea. Crezi ca face concesii? Închipuie-ti ca vine piticul acasa matol si ea a avut o zi nasoala. Pai crezi ca îi mai da sa manînce? Sa fim seriosi! Îl si pocneste daca face pe nebunul.” “Asculta, viata reala e si altfel. N-ai de unde sa stii ce are piticul în pantaloni. Si nici nu stii daca nu cumva e gras”, am încercat eu sa-i retez elanul. “Totul e relativ. Mai putin evidenta ca ea e grasa. Cam prea grasa. Nu stim cine e si cum arata barbatul ei. Asta e farmecul...” “Coborîti la prima?”, vocea s-a auzit groasa în ceafa mea, mirosul de alcool a venit mai tîrziu, dupa o secunda; “Va fac loc” am raspuns mecanic, fara sa întorc capul. Frîna autobuzului mi-a scîrtîit în masele, m-am tinut de usa si am coborît aproape din mers. Mi s-a pus un nod în gît, amintindu-mi de accident. “Parca n-ai fi patit-o! Cobori din mers...”, mi-a atras el atentia, cu indolenta omului care poate sa coboare din mers, cînd trenul circula cu 200 de kilometri la ora. Omului? Abia atunci mi-am adus aminte ca el nu exista. Eu l-am inventat. Si trebuie sa-l suport în fiecare zi. Uneori e placut sa stau de vorba cu el. Ca acum. Pai cu cine sa vorbesc eu în autobuz, douazeci de minute? Gospodine grabite, care nu vor sa piarda “Din Dragoste” si “Viata bate filmul”, capi de familie preocupati de ce sa mai faca sa sporeasca bugetul familiei, liceeni acneici si figuranti, vecini stupizi si vorbareti, toti sunt partenerii mei de naveta. Si eu n-am nici una din preocuparile lor. Poate ca tocmai de asta l-am inventat. N-a fost prea simplu. N-am amintiri despre nasterea mea, dar cred ca a fost asemanator. Mai întîi mi-a încoltit ideea despre el, despre cine si ce as vrea sa fie. A fecundat o vreme, poate ca nu chiar noua luni. Si am început o constructie grea, pentru ca nici nu stiam de fapt cum sa încep. Îl vedeam aproape plutind în preajma mea, dar de vorbit vorbeam tot singur, pâna ma durea timpanul, ca nu auzeam de fapt nimic. A trebuit sa inventez si un pretext pentru a-l face sa zica ceva. A fost un drum de noapte cu trenul, cînd ma vedeam in geamul murdar si jumatate crapat al personalului de Pitesti. Senazatia a fost stranie, pentru ca am observat ca cineva se uita la mine din spate, reflexia primei mele reflexii în geam urmarindu-ma de pe cealalta latura a trenului. Asa i-am gasit forma si avînd o forma, însemna ca era apt sa înceapa sa îndeplineasca acele servicii pentru care l-am inventat. N-am luat în calcul ca geamurile erau murdare, asezate strîmb, în compartiment era semiîntuneric si astfel imaginea lui a ramas pe veci neclara. Vreo doua ore am avut cu el un prim dialog interesant, pentru ca abia cunoscându-ne, s-a straduit sa para discret, educat, citit si foarte civilizat. Cred ca încerca sa ma cunoasca mai bine. Punea întrebari pertinente, nu insista daca nu raspundeam, eram chiar multumit de el.
    “Si chiar crezi ca barbatul grasei e fericit cu ea?”, insista el. “Cu fericirea e altfel. Tu nu ai de unde sa sti!”, cred ca m-a iritat insistenta lui. “Nu de mine e vorba, de grasa si de tine. Crezi ca e fericit? Eu zic ca acum nu mai e, daca a fost vreodata.”, mi-a întors-o. “De ce crezi ca faptul ca e grasa îl face nefericit? E un detaliu care nu influenteaza fericirea. Poate are suflet bun, e întelegatoare, gateste bine si rezolva problema cu ce are el în pantaloni.”, am încercat eu sa închei o discutie care ma deranja deja prin indolenta lui. “Tu esti fericit daca ai toate astea?”. Era prea mult si am schitat un gest sa-l plesnesc. Am atins-o pe grasa: “Ma scuzati!”, îngaimai speriat. “Nu-i nimic mama, asa e în înghesuiala!” raspunse ea cu o voce care nu trada corpolenta posesoarei. “Vezi, pare femeie de treaba”, îi zisei triumfator. “Pare. Si aici pierzi tot ce sti despre ea. Pare, deci e posibil si sa nu fie. Chiar nu vrei sa recunosti ca e orice posibil?”, spuse el ca unul stapîn pe situatie. Ce dracu cautam eu aici nici nu stiu. Într-un autobuz supra aglomerat, calatorind pe scara si discutînd cu el despre o grasa. Cu el? Nici macar nu pot sa-l ignor. Cel mai bine ar fi daca n-as mai gîndi. Sau daca as gîndi banalitati, astea nu-l intereseaza. “Crezi ca dupa copii ei se striga la scoala mama ta e grasa?” Asta era prea de tot, o lua razna. “Nu cred nimic si nu ma intereseaza viata acestei femei. Chiar daca e grasa. Mai sunt alte sute de mii de grase pe Pamânt.” Am facut o greseala cu replica asta. “Aici e cheia, fiecare grasa trebuie sa se adapteze si sa profite de asta. Mai sunt sute de mii si fiecare are astfel de probleme. Nu aleg ele sa fie asa, unele tin cure de slabire ca sa schimbe asta, altele plîng în fiecare seara, altele nu-si gasesc servici pentru ca sunt grase. Pe unele barbatii le înseala, altele sunt urîte de copii lor, pentru ca rîd colegii de ei la scoala.”, ma certa el. “Si ce ma intereseaza pe mine toate astea. Nu am nimic cu grasele. Nu conteaza asta pentru mine.” “Ba conteaza. Uite, daca asta era o femeie mai slaba, aveai loc mai mult în autobuz.Si te-ai gîndit la asta mai devreme.”, mi-o reteza el. M-am uitat spre femeia grasa. Chiar ca nu mai mergeam acum pe scara daca era alta în locul ei. “Am dreptate, îti sunt indiferente grasele atît timp cît nu îti creeaza probleme.”, a continuat. “Nu numai grasele. E valabil pentru oricine.” am încercat eu sa pun capat discutiei. “Crezi ca are vreo vina ca e grasa? Ei îi place asta?” insista el. “În princiupiu nu are. Dar daca nu s-a preocupat de aspectul ei are. Poate ca e bolnava si trebuie sa suporte asta. Poate ca faptul ca e grasa o face nefericita.” Autobuzul opri încet în statie. M-am dat jos si am pornit grabit spre casa. Am sperat sa-l fi lasat acolo, preocupat de grasa lui. Aproape de poarta l-am simtit în spate. Mi-am adus aminte ca eu l-am inventat si ca fara mine el nu exista.

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)